un fel de recviem al copilariei

Am fost azi la frizerie; dar nu orice frizerie! Am fost la frizeria unde m-am tuns cel mai des (adica aprox 90%) de la varsta in care am primele amintiri pana pe la 19 ani. Si evident, intrand in incapere imi aduceam aminte cu o nostalgie ironic-amuzanta cum eram dus la tuns de tatal meu si puneau o scandura pe manere pe care sa stau, sa nu se cocoseze la mine in timp ce imi scurtau parul. Erau aceleasi femei ca acum 10 ani sau mai mult, mai batrane, mai vopsite sa nu-si arate carunteala, cu aceleasi figuri: una mai tacuta, mai dintr-o bucata, una mai sangvinica, una mai grasa, alta mai prietenoasa. Mergeam pe drumul familiar din generala, aproape de fosta mea scoala, cu toate structurile mai mici, cu mult mai putina frica de tiganii care prezentau un potential pericol la fiecare plimbare in zona, imi aminteam vag de intrebarile si simtirile care le aveam cand eram copil.
Cea mai amuzanta era un fel de frica atunci cand am intrat, de tanti care avea sa ma tunda. Si am nimerit prost. Tanti mai mica de statura, mai portocalie acuma in cap, mai tacuta si dintr-o bucata avea sa ma tunda. In vreo 15 ani de tuns in acelasi loc, le-am probat evident pe toate ca au acelasi sistem de rotatie ca in vremurile bune, si azi nu am nimerit-o pe cea mai buna. Are mana puternica si nu ii e frica de greseli. Baga mana in par cu incredere cu pieptanul putin cam apasat pe scalp, de 7-8 ori la rand. Apoi baga briciul la spate sa rada totul bine ca sa usture tot drumul pana acasa, si inclusiv dupa ce te dai cu crema. Si dupa ce te ia bine in lateral, zice ca nu-l ia prea mult in fata ca Uite ca e deja foarte rar!! A fost o placere sa mi se aminteasca de calvitia ce ma paste de la tanti asta foarte scumpa.
Sincer nu mi-e si nu mi-a fost deloc antipatica. Mi-era putin mai frica in urma cu mai multi ani de ea, dar niciodata antipatica. I-am auzit discutiile ei si ale colectivului ei de multe ori, si le apreciez pe femeile astea. Incearca sa-si castige traiul, sa o duca bine, sa obtina cel mai bun pret la bidonul de 60 de muraturi si sa aibe grija de copii lor plecati acum de acasa.
Locul era renovat, mobila noua, dar oamenii aceiasi. A fost un fel de atunci intalneste acum, un fel de recviem al copilariei. M-a amuzat frumos!

What stares you back in the mirror

In aceeasi idee ca cea prin care am inceput ultimul articol, citeam intr-o carte azi un dialog in care un invid se plange de depresiile lui, dand vina momentelor covarsitoare pe faptul ca ii iubeste prea mult pe cei din jur. De data asta, ideea ar trebui adaptata spunand ca oamenii trag concluzii care cel mai adesea vor sa ii puna in avantaj, atunci cand vorbesc despre momentele dificile ale vietii. De cele mai multe ori insa ma indoiesc de faptul ca deductiile lor sunt intr-un folos real. Sa ma explic. Cred ca majoritatea oamenilor, adica cei mai multi dintre mine si voi ne explicam greselile sau esecurile prin motive care fie par sa ne indreptateasca, fie ne scuza prestatia slaba prin circumstante atenuante sau necunoscute. Mai exista o ramasita care se condamna mai mult de dragul simpatiei de dragul careia indragesc, deseori inconstient, rateurile. Se inunda cu autocompatimire, indignarea de a nu fi apreciati la adevarata valoare, avand in vedere cine sunt.
In fine, ocolind toate celelalte posibilitati si descrieri amanuntite ale trairilor interioare cauzate de esec sau succes, cred ca singura concluzie care iti e cu adevarat in folos e cea a motivelor adevarate pentru esecul tau. Si vorbim despre adevar in modul uzual clasic, nu in cel postmodern in care nici o explicatie nu e mai valida ca cealalta. Imi place cum subliniaza Schaeffer ca fata de relativismul asta din stiintele sociale, relativismul fizic din teoria lui Einstein are o constanta (viteza luminii in vid). Adevarul e temeiul cunoasterii. Si ca sa imbinam intr-un mod cat mai oportun conceptia de adevar cu dragostea, revenim la individul care iubea prea mult. El spune ca face mai mult pentru oameni decat ar trebui si asta il duce in depresie. Si prietenul lui ii raspunde: Nu stiu ce faci tu dar cu siguranta nu e iubire. Iubirea te duce intr-o stare de bine si te face bucuros. Ceea ce te pagubeste pe tine cu siguranta nu e iubire. Individul reflecta si ajunge la concluzia ca motivatia lui pentru binele mult ce-l facea nu era iubirea ci frica: frica de a nu fi iubit, frica de mania altora, frica de singuratate, vina, aprobare, supraidentificare cu pierderea altora etc.
Si Dragostea adevarata izgoneste frica. Totul e sa ai si o imagine adevarata si adecvata despre tine si dragostea care baga spaima-n frica.

*cu idei si imagini extrase din Boundries de Henry Cloud si John Townsend
Protagonistul nostru a fost astfel judecat prin roade.

Ireal

Cand oamenii vorbesc despre adevar nu spun cum este lumea, ci spun cum sunt ei. E citatul aproximativ rostit de Nicole Kidman in The Invasion si cel ce imi sta acum pe varful degetelor. Profund psihologic sau tautologic, reprezinta imaginea mea pentru marja de eroare sau influenta personala in articularea sentimentelor, impresiilor sau gandurilor ce apar de acum incolo pe blogul asta. Si asa cum ceea ce iese din noi, ne reprezinta, fie ca-s vorbe, opere de arta sau alte substante, blogul asta are calitatea de a fi o imagine distorsionata sau un amestec intre ceea ce sunt, as vrea sa fiu si as vrea sa nu fiu. Momentan cel putin vreau sa-l tin anonim. Mi-e prea frica de cum as putea arata pana sa pot iesi din casa cu el. Asa ca pentru mine insumi acum, fiind singurul cititor, numai bine si la vremuri cat mai frumoase - din toate ipostazele!