In aceeasi idee ca cea prin care am inceput ultimul articol, citeam intr-o carte azi un dialog in care un invid se plange de depresiile lui, dand vina momentelor covarsitoare pe faptul ca ii iubeste prea mult pe cei din jur. De data asta, ideea ar trebui adaptata spunand ca oamenii trag concluzii care cel mai adesea vor sa ii puna in avantaj, atunci cand vorbesc despre momentele dificile ale vietii. De cele mai multe ori insa ma indoiesc de faptul ca deductiile lor sunt intr-un folos real. Sa ma explic. Cred ca majoritatea oamenilor, adica cei mai multi dintre mine si voi ne explicam greselile sau esecurile prin motive care fie par sa ne indreptateasca, fie ne scuza prestatia slaba prin circumstante atenuante sau necunoscute. Mai exista o ramasita care se condamna mai mult de dragul simpatiei de dragul careia indragesc, deseori inconstient, rateurile. Se inunda cu autocompatimire, indignarea de a nu fi apreciati la adevarata valoare, avand in vedere cine sunt.
In fine, ocolind toate celelalte posibilitati si descrieri amanuntite ale trairilor interioare cauzate de esec sau succes, cred ca singura concluzie care iti e cu adevarat in folos e cea a motivelor adevarate pentru esecul tau. Si vorbim despre adevar in modul uzual clasic, nu in cel postmodern in care nici o explicatie nu e mai valida ca cealalta. Imi place cum subliniaza Schaeffer ca fata de relativismul asta din stiintele sociale, relativismul fizic din teoria lui Einstein are o constanta (viteza luminii in vid). Adevarul e temeiul cunoasterii. Si ca sa imbinam intr-un mod cat mai oportun conceptia de adevar cu dragostea, revenim la individul care iubea prea mult. El spune ca face mai mult pentru oameni decat ar trebui si asta il duce in depresie. Si prietenul lui ii raspunde: Nu stiu ce faci tu dar cu siguranta nu e iubire. Iubirea te duce intr-o stare de bine si te face bucuros. Ceea ce te pagubeste pe tine cu siguranta nu e iubire. Individul reflecta si ajunge la concluzia ca motivatia lui pentru binele mult ce-l facea nu era iubirea ci frica: frica de a nu fi iubit, frica de mania altora, frica de singuratate, vina, aprobare, supraidentificare cu pierderea altora etc.
Si Dragostea adevarata izgoneste frica. Totul e sa ai si o imagine adevarata si adecvata despre tine si dragostea care baga spaima-n frica.
*cu idei si imagini extrase din Boundries de Henry Cloud si John Townsend
Protagonistul nostru a fost astfel judecat prin roade.
0 comments:
Post a Comment